Memoriile lui Mircea Eliade

Impresionantă patima erudiţiei care îl mistuie pe Eliade încă din adolescenţă.         Prezintă un model viabil, citită la vârsta la care trebuie, deşi cred că în lumea de azi erudiţia a devenit, din păcate, un motiv de ruşine, o opţiune care trebuie ascunsă pentru a nu deveni obiectul oprobriului public.

Din păcate, caracterul lui Eliade, aşa cum se dezvăluie el din înseşi  memoriile   autorului, nu este nici pe departe pe măsura erudiţiei lui. Fără a-i citi pe detractorii lui, chiar şi la o lectură indulgentă, micimea caracterului său este evidentă – dovezi nenumărate de ingratitudine faţă de oameni care i-au oferit în mod dezinteresat sprijinul şi afecţiunea lor – Buonaiuti, profesorul Dasgupta, Macchioro – justificate simplist prin nevoia de “autenticitate absolută” (?), arareori asumate cu scuza transparentă că se simte urmărit de un destin implacabil care îl împinge să le facă rău tuturor celor pe care îi respectă şi îi admiră, pe alocuri oportunism şi  incapacitate de asumare a consecinţelor propriilor acţiuni. Încă o confirmare a sentinţei triste a Monicăi Lovinescu – România nu duce lipsă de talente, ci de oameni de caracter.

Revenind la savantul Eliade, după lectura acestei cărţi poţi să apreciezi la justa lui valoare tot efortul de ordonare şi disciplinare într-o operă coerentă a vastelor  cunoştinţe pe care le avea în domenii diverse, foarte diferite între ele. În dezordinea de discipline, limbi străine, dialecte rare cărora le consacră timp şi o energie inepuizabilă, mânat de o patimă fără leac de a şti tot, de a domina fiecare domeniu epuizându-i toate necunoscutele, se cristalizează proiectul pe care l-a avut şi pe care l-a dus la împlinire devenind conştient de el de-abia spre final.

Traiectoria spirituală a lui Eliade, drumul sinuos pe care l-a străbătut până la împlinirea destinului său creator fac din el un intelectual la care ar trebui să ne rapotăm atunci când vine vorba despre formarea şi educarea noastră. Aş recomanda fragmente din aceste memorii ca lectură obligatorie la liceu.

“Paralela 42″ – John Dos Passos

America lui Dos Passos arată exact ca în fotografiile lui Walker Evans, pe care l-am descoperit pe blogul litere libere. Multă sărăcie, nedreptate socială, o lume divizată între foarte săraci şi foarte bogaţi, exploatare, capitalism inuman (a se vedea că aşa a fost de la început, nu s-a pervertit între timp, cum ni se spune acum pe la TV), în care pentru cei săraci nu există şanse reale pentru depăşirea condiţiei sociale, oricât de mult ar munci. O lume gri, fără speranţe şi fără strălucire. O altă imagine a Americii decât cea cu care ne-au obişnuit filmele de duzină.

Romanul, prima parte a trilogiei S.U.A (1919 şi Marile Afaceri sunt celelalte două), este scris în stil experimental – colaje din presa vremii (Actualităţi), biografii intercalate (Fainey Macreary, Jeaney Williams), elemente de autobigrafie (Camera obscură), dar, spre deosebire de romanele experimentale europene, care nu sunt decât o masturbare intelectuală, este o lectură plăcută – povestea curge. Din capitole disparate se întregeşte o radiografie coerentă, dar nu prea flatantă a unei Americi al cărei model social era în faliment încă de la vremea când este scris romanul, adică 1930.

Cu toate acestea, americanii rămân scriitorii mei preferaţi. Ştiu să povestească. Fără pretenţii de intelectualism, angajare şi alte metehne de care suferă autorii de pe bătrânul continent. Singura lor miză este story-ul. Şi le reuşeşte.

Şi, da, ştiu, Dos Passos era de stânga!

Cehov şi oblomovismul

Despre scriitorii ruşi este greu de scris. Pentru că nu intră în paradigme. Nici în cele ale logicii occidentale de tip cartezian şi nici în cele ale criticii literare care a găsit o etichetă pentru tot ce s-a scris. Niciunul din instrumentele pe care ţi le pun la dispoziţie aceste discipline nu mai sunt operaţionale atunci când vine vorba despre iraţionalul rusesc. Cu excepţia unui singur concept care surprinde cel mai bine atitudinea rusească în faţa vieţii – oblomovismul – înţelegând prin oblomovism inacţiunea, clivajul dintre intenţionalitate şi punere în practică, lipsa determinării, toate dublate de conştiinţa lucidă a acestei incapacităţi de a duce la bun sfârşit orice lucru început şi de inevitabilul sentiment al ratării şi al inutilităţii…exprimate grandilocvent în scene patetice, alunecând uşor spre ridicol şi alinate adesea cu lacrimi de crocodil şi cu ceva vodcă.

Exemplificare: “Livada de vişini“

Se ia o familie de nobili în pragul falimentului, care şi-a tocat averile prin străinătăţuri. Se transplantează în decorul idilic al guberniei ruseşti, un loc unde nu se întâmplă nimic, în afară de faptul că doica, inevitabil vreo Duniaşă, tricotează un ciorap.

Scârbiţi de traiul dezlânat pe care l-au dus, nobilii cu aspiraţii înalte şi buzunarele goale, se hotărăsc să termine cu această viaţă, să devină mai cumpătaţi, să muncească din greu pentru a-şi rentabiliza singura moşie care le-a mai rămas, să devină utili şi să dea un sens şi o dinamică vieţii lor. În cazul de faţă, este vorba despre salvarea livezii de vişini. Şi pun atât de mult patos în trasarea acestor coordonate ale noilor lor vieţi, încât ai crede că nimic nu îi va împiedica să şi pună în aplicare ceea ce şi-au propus.

Problema e că tentaţia lui dolce far niente este prea mare, iar acţiunea nu mai dă timp visării şi conceperii de proiecte, lucru în care sunt experţi cu toţii. Aşa că nu vor reuşi să salveze această livadă de vişini de care îi leagă atât de multe amintiri dragi – pauză pentru o jelanie scurtă, cu îmbrăţişări înlăcrămate – cu toate sfaturile practice şi avertismentele date de negustorul parvenit aciuat prin gospodărie şi tolerat prin indulgenţa nobililor scăpătaţi. Care aţi ghicit, fiind un om de acţiune, reuşeşte să intre în posesia livezii de vişini.

Evident, insuccesul acestui plan în care au investit multe speranţe şi energie (doar pentru a-l proiecta, nu şi pentru a-l aplica), nu îi dezarmează. Este doar o ocazie pentru un nou început. Şi pentru încă o mică jelanie la despărţirea de trecut. Numai că personajele ruseşti nu par să înţeleagă un lucru: trecut şi viitor există doar pentru oamenii de acţiune, cei care doar proiectează începuturi sunt condamnaţi la un prezent etern. Şi implicit la nostalgia lui ce-ar fi dacă…

Le parfum d’antan

Un délice. Nu este cartea unui istoric şi tocmai în asta constă farmecul. Este istoria fără morgă, pretenţii şi fasoane din lucrările de specialitate, este istoria trăită de un martor al acelor timpuri care îşi scrie amintirile. Faptele povestite nu au acea fatalitate a sentinţelor definitive cu care le potcoveşte manualul de istorie, iar personajele istorice se mişcă şi trăiesc ca nişte oameni vii ce au fost, care mănâncă, dorm, au hobby-uri, fobii, iubesc, urăsc, ţes intrigi, suferă, se enervează, pe scurt trăiesc.

Din cărţile de istorie rămâi cu impresia că trăiau doar ca să ia decizii politice şi făurească viitorul şi, nu ştiu cum, dar par mai morţi decât sunt, dacă mi se permite licenţa. Concluzia – istoria îi omoară pe oameni de vii. Eh, bien, ce n’est pas notre cas. Antonescu se enervează pentru că vede o pisică căţărată pe masa din bucătărie, face o criză de nervi, îşi sperie bucătarul, care de altfel îi cam ştie de frică, se îmbracă foarte elegant, după moda englezească. Şi eu care credeam că făcea strategii militare toata ziua şi toată noaptea, asta când nu se întâlnea cu Hitler sau cu Zelea Codreanu, după caz! Toată galeria de personaje istorice pe care le ştim se mişcă natural şi firesc în cartea lui Negrileşti şi astfel capătă consistenţa unor oameni vii, în carne şi oase.

Româna aproximativă în care scrie Jurgea-Negrileşti (nepot de consul rus, crescut cu guvernante englezoiace şi franţuzoiace) întregeşte aerul aparte pe care îl degajă cartea. Cu o naraţiune un pic incoerentă pe alocuri, dar cartea nu se vrea una cu pretenţii, aşa că se iartă. De altfel, obiectivul pe care autorul şi-l dă este atins: „Nimeni nu-mi poate contesta calitatea de martor al epocii mele. Am consemnat acest proces-verbal ca grefierul lui Stendhal, în faţa viitorimi – veritabilă Curte cu juri”.

Ce reţine Curtea cu juri din procesul verbal al acestui boier care îşi asumă modestul rol de grefier? Firstly, parfumul de epocă. Secondly, parfumul de epocă. And finally, parfumul de epocă. Cartea respiră un parfum discret de lavandă Yardley, patchouli, Origan de Coty, ylang- ylang, trabuce Villar y villar şi havane de Havana al unor vremuri elegante şi rafinate, pline de „farmec boieresc, atât de scump, de parfumat…”, de savoir vivre, de dolce far niente şi de dispreţ suveran pentru grijile zilei de mâine, atât de mic-burgheze.

Nici cele două războaie mondiale cu ororile sale nu întunecă cerul senin al omului trăitor în acele vremuri. Inconştienţă? Nu. Boierii cu gambetă, bastoane de abanos cu măciulii de argint gravate cu monograme, mănuşi culoarea untului din care avea colecţii impresionante de câte 120 de perechi (bunicul autorului, consulul Rusiei în România) şi perle negre la plastron, care pierdeau degajaţi averi întregi la jocurile de bacara, apărau onoarea nevestelor în dueluri, refuzau să îşi instaleze telefon pentru că li se părea nedemn să fie chemaţi ca nişte servitori, erau perfect conştienţi că lumea lor, decadentă de altfel, era pe cale să apună. „Vin bolşevicii, şi cu ei nu mai ai nevoie nici de frac, nici de smoking şi nici de lavandă Yardley” îi spune autorului în primăvara lui ’44 o iubire trecătoare, cerându-i să-şi sacrifice smoking-ul bleumarin comandat la Knije, în Viena, pentru a-şi face ea un tailleur. De ce îşi continuă modul de viaţă scandalos de luxos într-o Europă care trosneşte sub bombe? Pentru că nu vor să îşi strice plăcerea. Pentru că asta înseamnă adevărata aristrocraţie – să fii consecvent cu tine însuţi până în ultimul moment.

Din ce se compunea viaţa această plină de parfum a celor „300 de familii care mai stăpâneau România feudală a acelor vremuri”? Din vacanţe pe yacht-ul Carolus Primus în suita Reginei Maria, cu excursii de la Constanţa la Odessa, din nenumăratele „faiflocuri” la care se duceau cucoanele cu pălării mari, pline de păsări, fructe şi flori, din serate la Athénée Palace scăldate în şampanie Moët et Chandon extra dry, discuţii politice la Corso şi nopţi lungi şi ireale la Capşa unde personaje pitoreşti precum Amiralul Vessiolkin, un rus samadur îşi uimea auditoriul declamând Hamlet într-o engleză fără cusur, sărind peste mese fără să clintească niciun pahar şi oferind auditoriului  distins, în care se afla şi Mateiu Caragiale, „champagne et caviar à discretion”, cu generozitatea rusului beat. Că erau perfect conştienţi de faptul că trăiau un moment irepetabil, a cărei atmosferă nu va mai putea fi niciodată recreată, reiese din afirmaţiile lor – „să se inventeze un parfum Capşa” spune Ion Vinea. Iar autorul completează – „aici timp de şaptezeci de ani n-au fost tolerate surogatul sau aproximaţia. Coniacul Charente, trufele din Perigord, şampania de Epernay, havanele din Manila şi câte altele, ca să nu mai vorbim de parfumul duduitor de altădată, au pătruns draperiile, perdelele, tot localul, atât de adânc, încât nici ocupaţia bulgară din 1916-18 n-a putut să le şteargă”. Şi, pentru a înţelege mai bine universul Capşa, unde chelnerii sunt la fel de eleganţi şi eficienţi precum cei de la Ritz, completează – „aici nu intra nici Caţavencu, nici Tipătescu. Erau doar stăpânii acestora. O lume de care Caragiale nu s-a legat. Din prudenţă, din lipsă de documentare sau, cum susţinea Sadoveanu – din convingeri reacţionare”. O lume închisă, reflectată în cristalele de baccarat şi în şiragurile de briliante care împodobeau din plin nurii „damelor”, în care toţi aceşti răsfăţaţi ai sorţii iau totul à la legere. Cartea abundă de tot felul de butade şi consideraţii lejere şi amuzante izvorâte din detaşarea oamenilor siguri pe ei şi pe norocul lor – mama şi bunica autorului sunt ignorante ca nişte ştiuci, ruşii nu cred nici în ţar, nici în samovar, nici în dracu, nici în dumnezeu, lumea e alcătuită din proşti şi din canalii, iar dacă întâlneşti unul care ţi se pare a fi şi deştept şi cinstit, s-ar putea să te înşeli, în al doilea război mondial, Anglia va lupta până la ultimul soldat aliat, autorul trăieşte în vremuri în care de politică depinde şi soarta pisicilor.

Vremuri în care România era într-un circuit european, în care brand-urile româneşti – ficaţii de gâscă din Banat, morunul din Deltă, vinul de Pâhneşti – erau la mare preţ ca şi mărfurile fine venite din Europa, în care „damele” fine, cochete şi frumoase făceau istoria cot la cot cu soldaţii din tranşee, înmuind inimile ataşaţilor diplomatici veniţi să-şi apere interesele ţării lor şi sfârşind prin a pleda cauza României.

Unde este parfumul acestor vremuri trecute?

“Genji Monogatari” – Murasaki Shikibu

Deşi este o ediţie foarte slabă, apărută la o editură mediocră, răsărită în peisajul indistinct de după Revoluţie şi care n-a avut prea multe zile, de atfel, cu prea puţine note explicative şi cu o selecţie a textelor destul de nereprezentativă pentru ansamblul cărţii, mi-a plăcut.

Este indiscutabil vorba despre o capodoperă a literaturii universale. N-am văzut-o în niciuna din bibliotecile sau librăriile prin care am intrat, n-am citit nicio referinţă despre ea în cărţile care mi-au trecut prin mână. Am citit „Cea din urmă dragoste a prinţului Genji” acum vreo câţiva ani, dar nu mi-a trecut prin cap că este doar inspirată dintr-o carte de referinţă. Până când am citit „Les yeux ouverts”, cartea de interviuri a lui Marguerite Yourcenar în care explică geneza, ca să folosesc un termen preţios, acestei povestiri din volumul „Povestiri orientale”. Este de altfel singura pe care o aminteşte povestind anedocta publicării ei într-o revistă glossy a anilor 40 care a surprins-o foarte mult.

Revenind însă la cartea lui Murasaki Shikibu, pe care istoria literaturii a reţinut-o ca Doamna Murasaki, în buna tradiţie a reverenţei specifice culturii căreia îi aparţine, este o carte neobişnuit de modernă pentru epoca în care a fost scrisă. Plasarea Doamnei Murasaki în linia proustiană a observaţiei fine a jocului social nu este o paralelă forţată: tipuri umane bine conturate, evoluţia lor în contextul social sunt observate de un ochi atent şi critic şi trasate de un condei experimentat. Din păcate, multe nuanţe mi-au scăpat pentru că nu cunosc cultura japoneză. Aici ar fi fost nevoie de măiestria unui traducător bun care să decodifice metatextul. Dar aparatul critic lipseşte cu desăvârşire, ceea ce văduveşte cartea. Nu am putut deloc să fac deosebirea dintre un poem rafinat şi unul necioplit, detaliu care pe Genji îl ajuta foarte mult să înţeleagă caracterul doamnei de care se îndrăgostea şi care îl încuraja sau descuraja, după caz, în aventurile sale galante. Poemele scrise pe bileţele transmise de slujitorii se pare că erau în Japonia anului 1100 o formă de socializare adaptabilă tuturor contextelor, de la poveşti de dragoste până la prezentarea condoleanţelor. Cam patetice, dar nu dezagreabile. Eleganţa grafiei era şi ea un criteriu definitoriu. Aici nu comentez, că nu ştiu. Oricum înţeleg că erau cu toţii nişte esteţi. Alegerea culorilor, a motivelor de pe ţesături, a tipului de hârtie pe care îşi trimiteau bileţele cu poeme dovedeşte o preocupare constantă pentru frumos şi, evident, atenţie la detalii. Toate aceste detalii erau încărcate de semnificaţii, iar mesajul pe care îl transmitea un anumit imprimeu de pe ţesătură sau o anumită mireasmă a hârtiei bileţelului era uşor de înţeles până şi de către servitori. Numai bietul cititor se simte pierdut în această mare de simboluri a căror cheie de înţelegere îi lipseşte. Per ansamblu, se scriu multe poeme, se cântă mult la ţiteră şi la lăută, se dansează. Interesant este că numai bărbaţii dansează,  în timpul unor sărbători la care femeilor le este interzis să participe, nu ni se spune de ce. Calificativele atribuite acestor manifestări artistice sunt un pic cam exagerate – totul este sublim, magnific – iar emoţia artistică provoacă multe lacrimi chiar şi în rândul bărbaţilor, indiferent de rang. Surprinzătoare această apetenţă pentru melodramatic la  naţia care a dat samuraii.

Acum să vorbim un pic despre Genji. Ni se repetă în mod obsesiv că este foarte frumos şi plin de calităţi alese, se bucură de multă trecere pe lângă femei, chiar adolescent fiind. Încă de la naştere prezicătorii îi prevăd un destinul regal, deşi este fiul neligitim al împăratului cu o amantă de condiţie modestă, ceea ce nu-i dă dreptul la succesiune. Este o fire artistică, cu siguranţă, excelează în muzică, dans şi scrierea nelipsitelor poeme, stârneşte şiroaie de lacrimi când îşi manifestă cu graţie firească aceste talente. Este un răsfăţat al femeilor de ale căror favoruri şi graţii se bucură din plin, indiferent de vârsta şi categoria socială a acestora. Genji nu are prejudecăţi, cel puţin nu când vine vorba despre aventuri nocturne, destul de numeroase. Este adeseori învinuit de frivolitate chiar de către tatăl său, ceea ce ne face să credem că era de-a dreptul un desfrânat, ţinând cont de libertatea de moravuri din vremea respectivă. Pare un personaj lipsit de substanţă, dar din păcate, selecţia neispirată a povestirilor nu mă ajută să îmi formez o opinie despre el. Cartea Doamnei Murasaki are 1200 de pagini şi este împărţită în 3 capitole – iubirile din tinereţe ale lui Genji, domnia şi moartea lui şi viaţa celor 2 urmaşi ai săi. Traducerea în limba română are doar texte din primul capitol, cel al iubirilor din tinereţe. Evident, vorbim despre un adolescent de 17 ani care descoperă erosul, imatur, egoist, care nu se gândeşte mai deloc la consecinţele acţiunilor lui, care mai are din când în când puseuri de conştiinţă, dar se vindecă de ele în braţele unei noi achiziţii sentimantale, înşală fără scrupule, abandonează fără regrete şi fără bilete, se pare că se bucură şi de intimităţi masculine, dar fraza este foarte echivocă, este călăuzit doar de propriile-i patimi, destul de epidermice. Are totuşi un cod al onoarei care suprinde la o persoană atât de nestatornică – la un moment dat, se îndrăgosteşte de o fată orfană pe care nu văzuse, dar a cărei poveste tristă îl impresionase şi, descoperind că este de o urâţenie iremediabilă, nu îi refuză acesteia privilegiul de a-i fi amant pentru a nu o jigni. Tânărul Genji promite totuşi să devină un  bărbat matur interesant.

Este singura carte a Doamnei Murasaki, ceea ce o face şi mai interesantă. Întotdeauna m-am gândit la aceste cazuri izolate din literatură care au fost autorii unei singure cărţi, întotdeauna o capodoperă: Laclos, Margaret Mitchell, fără să pot să îmi explic fenomenul. Ce i-a îndemnat pe aceşti autori, care niciunul nu erau scriitori de profesie, să scrie unica lor carte? Unde au găsit inspiraţia? Şi de ce, după ce au găsit tonul potrivit, nu au mai creat nimic?
Faptul că filologii, traducătorii, editorii şi critici din România nu i-au dat cărţii acesteia locul cuvenit nu dovedeşte decât că suntem o cultură mediocră şi provincială. Stupoare mare să constat că este obiect de studiu la mai toate facultăţile de profil, iar în România nu găseşti nici măcar o ediţie decentă, nu mai zic completă.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!